SCOPURILE GRESITE ale COPILULUI – perspectiva adleriană

      „Nu ne putem proteja copiii de viață, de aceea este important să-i pregătim pentru ea!…” Rudolf Dreikurs

În calitate de părinte, mi-am pus des întrebarea: Oare fac suficient pentru copilul meu?…Pe vremea aceea nu aveam informațiile pe care la am astăzi…Și, evident, am făcut PREA MULT, încercând să-l PROTEJEZ…Acum pot spune, că a-l proteja, facând lucruri pe care el le putea face, nu l-a ajutat. Dimpotrivă, i-a creeat o disponibilitate la vulnerabilitate și o dependență de confort, care nu-l ajută să își asume responsabilitatea propriilor decizii, acum, la debutul vârstei adulte…

Și știți care este ironia?!… Este mult mai greu să-l susțin și să-l încurajez acum, comparativ cu ceea ce puteam să fac atunci când era copil. Motivația este că acum efortul este dublu (din partea mea) :                                                                                                                               1. să reușesc sa-l determin să îmi spună adevărul, nu să-l ascundă;
2. să reușesc să-l susțin în ceea ce întreprinde singur… Cu alte cuvinte, EU, în calitate de părinte, trebuie să învăț să gândesc pozitiv, astfel să pot să descopăr ceva bun în acțiunile propriului copil, și il pot susține, cu sinceritate…

Revenind la scopul articolului – PARENTING (N.T.abilitatea de a ne educa copii), pot declara cu SINCERITATE, că este una dintre cele mai dificile meserii, pentru că :
1. nu exista reguli prefabricate, doar direcții de urmat;
2. copii sunt unici, ca și adulții ; au temperamente diferite.
Sunt mult prea multe variabile, ca să putem stabili reguli, general valabile. In al doilea rand pot spune ca nimeni nu ne învață cum să ne comportăm cu copiii noștri… De obicei aplicăm ceea ce am învățat de la proprii părinți, atunci cand eram copii (traditie de familie), la care adăugăm ceea ce învățăm de la alți părinți, filtrând însă informațiile, în conformitate cu propriul sistem de valori.
            Ca adulti, avem responsabilitatea de a intelege nevoile copiilor nostri !
În relația parentală, ca parinți, reprezentăm prima AUTORITATE cu care ei, atât de mici, se confruntă, la începutul vieții. Ca apoi, în ciclul vieții, la școală și în liceu, să se confrunte cu o dublă autoritate: cea a educatorilor (pe verticală) și a colegilor (pe orizontală). În studenție, ei se vor confrunta cu sentimentul responsabilității…pentru prima oară, având și libertatea de a alege și a lua decizii.

Toți cunoaștem importanța perioadei de formare în famile: cei 7 ani de acasă ! Atunci se pun bazele convingerilor de bază, care, uneori, ajung să ne încurce, la vârstă adultă, în stabilirea stilului vietii.
După părerea mea, și probabil nu numai a mea, stă în puterea noastră, ca parinți și primi educatori ai copiilor noștri, să facem tot ce ne stă în puterea noastră, ca să creștem copii fericiți…cum putem mai bine, fără a-i SUPRAPROTEJA !…
Și uite așa se instalează DILEMA PARENTALA: Nu știm ce să mai facem cu copiii noștri ! Suntem puși în situații delicate ( manifestari de irascibilitate și obrăznicie, ale copiilor), mai ales în public… Reacționăm, adesea, cu furie sau cu resemnare… Ii plesnim, țipăm și noi, sau le permitem să ne șantajeze, cumpăraându-le ceea ce-și doresc, deși nu merită sau, uneori, nu ne permitem…numai ca să TACĂ!… Și astfel, copilul învață că, dacă țipă, el obține ce-și dorește ! El va adopta acest comportament ori de cate ori va avea nevoie de ceva…

În relația parentală, noi reprezentăm autoritatea dublată de abilitatea de a înțelege nevoile copiilor. Responsabilitatea de a înțelege și a contura limitele, ne aparține…
Să nu uităm de modalitatea în care comunicăm cu copiii…
Avem doua posibilitati :
1. Cumunicarea unidirecțională (numai unul vorbește și celălalt ascuta) – ex. ” Eu sunt adultul și știu mai bine ce-ți trebuie !…”;
2. Comunicarea bidirecțională ( vorbesc amândoi, pe rând și ascultă fiecare) – ex. ” Știu că îți dorești acel lucru, și mi se pare normal…Pentru a-l obține este necesar să faci ceea ce ai promis (am stabilit împreuna)…”.
Este extrem de important să stabilim limite clare și copilul să știe ca a participat ( exprimându-și părerea) și el la stabilirea acestor limite.
Comportamentele indezirabile ale copiilor (ex.manifestari de furie și irascibilitate, întreruperea conversațiilor adulților, răspunsurile cu NU…lista poate continua), sunt rezultatul unor SCOPURI GRESITE, ale copilului, adoptate inconștient (fără ca acesta să poata oferi o explicație).
Să vedem, pe scurt, care ar fi acestea:
1. Dorința de a obține ATENȚIE NECUVENITĂ ; copii folosesc adesea acest comportament dat fiind faptul că au sentimentul că ei NU CONTEAZA pentru parinți ; de obicei este un semn clar al începutului unui proces de descurajare al copilului ;
2. Lupta pentru PUTERE – apare dupa ce parinții au încercat de câteva ori să forțeze copilul să nu mai ceară atenție necuvenită, fără a-i explica motivele pentru care cerea lui nu este acceptabilă ;
3. Intensificarea competitiei pentru PUTERE – conflict manifest între copii și părinți, în care unicul scop al copilului este cel de a se RĂZBUNA pe părinți, pentru că se simte exclus; singura cale, pe care simte ca o are, este cea de a-și provoca parinții, pentru a-și valida aparteneța la familie;
4. Demonstrarea INADECVARII specifică unui copil total descurajat ; un astfel de copil se află în pragul unei renunțări totale de a mai lupta pentru obținerea sentimentului că el CONTEAZA pentru parinții lui ; el simte că nu mai are nici o șansă să reușească, indiferent ce metode ar folosi ; este pragul pe care un copil îl trece, în mod inconștient, pentru a obține afecțiunea părintilor lui.
In toate cele 4 nivele enumerate, comunicarea cu copilul este inadecvata, iar copiii reacționează… Ei nu își explică motivele care i-au determinat să adopte un comportament indezirabil. Responsabilitatea revine, în totalitate, parinților. Doar ei pot actiona !
Sunt convinsă că cei mai mulți dintre părinți își doresc să facă cât mai multe pentru copiii lor…nu numai din punct de vedere MATERIAL , ci și AFECTIV!
O ultimă remacă: un copil care este CONECTAT cu părinții săi, percepe că are un loc al său, își poate dezvolta un sentiment de SIGURANȚĂ, este receptiv la nevoile altora, este sociabil (iese și își face prieteni) și, mai ales, își dezvoltă aptitudini bune de comunicare cu ceilalți copii.
Cea mai mare problemă este, nu că părinții sunt buni, ci aceea că sunt PREA BUNI !”
În concluzie : putem să ne ajutăm copii să se pregătescă pentru vârsta adultă, învățând să le cunoaștem NEVOILE și TEMPERAMENTUL.
O zi frumoasă, vă doresc !