„Întotdeauna am ştiut că mama şi tata m-au iubit cel mai mult” – Experienţe ale Copiilor Unici

Cercetările empirice despre evoluţia copiilor unici, comparaţi cu omologii lor cu fraţi şi surori, prezintă în general o imagine întrucâtva diferită. În loc de a fi rezultate negative, diferenţele dintre copiii unici şi copiii cu unul sau mai mulţi fraţi/surori par a varia de la nonexistente la uşor avantajoase pentru copiii unici.

Referitor atât la inteligenţă cât şi la realizări, meta-analiza lui Falbo şi Polit (1986) a peste 1000 de studii arăta cum copiii unici au avut un avantaj consecvent, susţinut empiric, faţă de omologii lor cu alte poziţii ale naşterii, mai ales comparaţi cu născuţii ulterior, crescuţi în familii medii şi mari.

Studiile despre adaptare şi dezvoltarea caracterului au arătat rezultate oarecum inconsistente şi totuşi nu păreau a pune copiii unici în dezavantaj, în comparaţie cu semenii lor cu fraţi şi surori (Claudy, 1984; Falbo & Polit, 1986; Glenn & Hoppe, 1984; Polit & Falbo, 1987; Polit, Nuttall, & Nutall, 1980; Watson & Biderman, 1989). Studiile ce comparau variabile ale sociabilităţii la copiii unici versus fraţi şi surori au produs şi ele rezultate inconsistente, însă au sugerat, prin diferenţe găsite la auto-evaluări, o provocare mai mare la sociabilitate simţită de copiii unici, decât omologii lor cu fraţi şi surori (Falbo, 1984; Falbo & Polit, 1986; Polit & Falbo, 1987). Per total, copiii unici nu se dovedesc a fi dezavantajaţi empiric.

 

Contribuţiile cele mai notabile au venit de la Psihologia Individuală, în particular de la Alfred Adler şi Rudolf Dreikurs. Pentru ei, o influenţă importantă asupra evoluţiei caracterului la copii şi dezvoltarea unui stil al vieţii era constelaţia familiei şi poziţia menţinută de copil în ea.

Poziţia copilului unic este importanta deoarece:

 

acest copil nu are vreodată experienţa detronării de către copiii născuți după el (frați sau surori);

 

– este mai puţin probabil să simtă presiunea unui competitor apropiat, cum se întâmplă cu primii născuţi, cu fraţi şi surori (Sweeny, 1989);

 

– copiii unici sunt într-o situaţie în care e mai greu de răspuns, deoarece ei se dezvoltă într-o lume populată în principal de adulţi, ale căror capacităţi sunt mult mai mari decât ale copilului (Dreikurs, 1958);

 

probabilitatea este mai mare ca un copil unic să fie răsfăţat excesiv de părinţi şi să se aştepte a fi centrul atenţiei;

 

copiii unici nu au experienţa trăitului cu fraţi şi surori, ei pot fi reţinuţi în a împărţi atenţia sau lucrurile materiale cu alţi copii. De aceea e mai probabil ca un copil unic să fie ceva mai puţin un companion al prietenilor săi (Manaster & Corsini, 1982).

Sweeny (1989) a afirmat că cele mai mari provocări pentru copilul unic erau în contextul relaţionării cu grupul lui de semeni şi că, din acest motiv, experienţele de la şcoală ar putea fi mai dificile pentru el.

 

Adlerienii indică, totuşi, că ordinea naşterii în sine nu oferă suficiente informaţii din care să se tragă concluzii (Sharf, 1996). Alte aspecte ale constelaţiei de familie şi atmosferei din familie trebuiesc considerate, pentru a înţelege influenţa pe care o are contextul familiei asupra stilului de viaţă în dezvoltare.

               Descriere experiment care a stat la baza articolului:

Autorii au făcut interviuri amănunţite cu 20 de adulţi tineri, copii unici. Analiza tematică a interviurilor a dezvăluit atât punctele forte cât şi provocările, reportate ca parte a realităţii unui copil unic. Aspectele pozitive ale statutului de copil unic au inclus:

– lipsa rivalităţii dintre fraţi şi/sau surori;

– plăcerea de a-şi petrece timpul singur(ă);

– aprecierea de a fi singurul recipient al resurselor emoţionale şi financiare ale părinţilor;

– dezvoltarea unei relaţii apropiate cu părinţii.

           Provocările au inclus:

– lipsa unui confident, frate sau soră,

– senzaţia de a fi presat a reuşi, a căuta atenţie neîmpărţită de la alţii, – Anumite dificultăţi la conectarea şi negocierea cu semenii;

– griji despre situaţii de mai târziu din viaţă,

– precum îngrijirea părinţilor şi vacuumul de după moartea părinţilor lor.

           SCOP experiment: Scopul acestui studiu a fost determinarea experienţei subiective de a fi copil unic, pentru participanţi adulţi tineri. Copilul unic a fost definit drept individul care era singurul copil în viaţă sau decedat al părinţilor săi, şi care a fost crescut de la naştere până la tânăra maturitate fără semeni de vârstă în casă. Tânărul adult a fost identificat ca fiind individul cu vârsta între 20 şi 29 de ani.

        REZULTATE și DISCUȚII : Poveştile celor 20 de tineri s-au suprapus şi s-au găsit consistenţe clare. Au ieşit la iveală patru teme, din date:

1. a nu avea relaţii cu fraţi şi surori;

2. apropierea din relaţia părinte-copil;

3. a fi un „mic adult”;

4. implicaţii pentru viitor.

În toate temele, participanţii au identificat atât avantaje cât şi provocări ale experienţelor lor ca şi copii unici.

           CONCLUZII :

         Povestirile acestor tineri copii unici par a sprijini o perspectivă adleriană. Au existat variaţii în experienţele lor, dar unele probabilităţi sau tipare au ieşit la vedere din interviuri. Copiii unici au perceput unele dintre aceleaşi dificultăţi sau provocări ale experienţele lor ca şi cele descrise de adlerieni, precum şi unele aspecte avantajoase ale poziţiei lor din familie. Poveştile au dezvăluit şi varietatea felurilor în care au răspuns la situaţiile lor. Cu siguranţă că interviurile au subestimat unicitatea fiecărui individ.

         Ca şi grup, participanţii au apreciat că nu au avut de-a face cu dinamicile fraţilor şi surorilor, cum ar fi împărtăşirea, lupta şi competiţia. Au savurat şi au avut nevoie de timp în care să fie singuri, şi unii şi-au dezvoltat strategii de joacă foarte creative, în copilărie. Pe de altă parte, majoritatea şi-au dorit un frate sau o soră, uneori. Au regretat că nu au pe cineva care să stabilească ritmul sau un confident în casă. Unii au răspuns la provocarea de a nu avea fraţi şi surori prin stabilirea de relaţii fraterne surogat.

          Participanţii au mai raportat avantaje şi provocări în contextul relaţiilor părinte-copil. Au apreciat atenţia neîmpărţită şi sprijinul financiar pe care le-au primit. Majoritatea au raportat că au fost apropiaţi de părinţi, şi unii copii unici au văzut această apropiere ca un rezultat specific al lipsei fraţilor şi surorilor. Unii participanţi au raportat o presiune de a reuşi sau a excela în viaţă. În plus, unii au vorbit despre rezultate negative de la primitul atenţiei parentale nediluate.

         Jumătate din participanţi au raportat că a se simţi şi a fi tratat ca un mic adult a provenit probabil din faptul că şi-au petrecut mult timp cu părinţii şi alţi adulţi. Pentru unii dintre ei, această experienţă a făcut conectarea cu semenii o dificultate.

         Când s-au proiectat în viitor, intervievaţii au raportat o îngrijorare referitoare la potenţiale provocări care vin din a fi copil unic. Au fost preocupaţi de cerinţele faptului de a fi singurul îngrijitor al părinţilor ce îmbătrânesc. Şi-au exprimat o părere de rău anticipativă de a-şi pierde conexiunile cu familia lor de origine, după moartea părinţilor. Unii au regretat că nu vor avea ocazia de a fi unchi sau mătuşi biologice. Mai departe, apropos de a avea copii ei înşişi, unii au simţit o presiune în a le oferi nepoţi părinţilor lor. În plus, unii şi-au făcut griji legate de capacitatea lor de a fi părinţi eficienţi pentru mai mult de un copil, pentru că nu au avut un context anterior din care să modeleze o astfel de situaţie de părinte.

         Acest studiu a implicat un eşantion de participanţi care păreau a fi corespunzători, din punctul de vedere al dezvoltării, în ceea ce priveşte educaţia şi conştiinţa de sine. Mulţi dintre cei intervievaţi au împărtăşit o conştiinţă neobişnuită a propriilor resurse şi capacităţi, ca şi a propriilor limitări. Se poate spera că această conştiinţă îi va ajuta în abilităţile lor de a pune accentul pe calităţi şi de a depăşi provocările.

AUTORI – Lisen C. Roberts şi Priscilla White Blanton

[1] Journal of Individual Psychology, No. 2, Summer 2001, Austin: University of Texas Press.