RELAȚIILE și CĂSĂTORIA – un punct de vedere

Stare

Nimic nu poate fi mai real și mai veridic, decât exemplul personal!…
Urmăm, în mod inconștient „pattern-uri” (model, tipar, exemplu,etc) ale familiei de bază, sau extinse, fără să ne preocupe cum s-au format ele. Știm doar atât: „Merge… sau mi se potrivește! De ce să nu fac așa?!”. Și astfel ne asumăm reușita sau eșecul. Uneori ne place, alteori, NU.
Exemplul personal îl aplicăm, fără prea multe întrebări adresate EU-lui nostru, în special în domeniul relațiilor. Pentru că discutăm despre relații de cuplu, împlicarea exemplului personal este extrem de puternică: urmăm, fără prea multă implicare personală și/sau discernământ, exemplul mamei (ca femei) și pe cel al tatălui (ca bărbați), dar căutăm comportamente similare mamei (ca bărbați) și similare tatălui (ca femei)…
Sunt convinsă că se vor face auzite voci care vor încerca să combată acestă afirmație!… Într-un fel, pot afirma că au dreptate, dar le-aș sugera să-și analizeze corect faptele (nu dorințele, sau aspirațiile) și să ajungă la o concluzie sinceră, în ceea ce-i privește! Nu doresc polemici…este doar un punct de vedere personal.
În cazurile în care exemplele (percepute ca și copii) ne-au marcat (traumatizat, uneori), alegem exact opusul acestor comportamente. Puțini sunt cei care dispun de abilități creative și le folosesc obiectiv și focusat, în folosul personal. De obicei, cei mai mulți EXPERIMENTEA-ZĂ diverse relații și trag concluzii, mai mult sau mai puțin obiective. Astfel se formează un sistem propriu de valori (cu referire clară la relația de cuplu ideală), care uneori este pus la încercare, provocat chair, de propriile convingeri de bază care ne pot încurca, din când în când.
Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi are o idee despre tipul de partener ideal și tipul de căsătorie ideală, nu?… Cei mai mulți… Dar de cele mai multe ori, aceste idealuri nu se potrivesc cu realitatea întâlnită. Trist, dar adevărat… Și atunci suntem provocați să luăm hotărâri, de genul: „Îmi place și vreau…” sau „Cred că îmi place și aș vrea…” sau chiar „Trebuie să îmi placă, este cel mai potrivit!”… Aceste hotărâri sunt urmate de fapte și ulterior de consecințe, care uneori pot să ne provoace stări de…(fircare alege ce dorește…). Concecințele sunt cele care ne influențează viața!… Uneori nu dorim să le acceptăm și ne auto-provocăm stări dintre cele mai diverse…
Din punctul meu de vedere atunci când doi parteneri hotărăsc să se căsătorească, ar trebui să țină cont de „învățăturile” și „tradițiile” specifice familiei în care au crescut (și mai ales să discute despre ele, înainte de căsătorie). Ca și de modul în care s-au înțeles (sau NU) părinții lor. Cum s-au comportat ei în situații conflictuale? Cum au reacționat fiecare, atunci? Ce soluții au adoptat?… Fiecare are amintiri din perioada copilăriei, legate de disputele din familie… Faceți apel la ele și analizați-le!… Cereți, totuși, sfatul unui prieten sau al unui specialist…
Discutăm de împletirea armonioasă sau mai puțin armonioasă ale unor stiluri de viață, formate pe baza unor convingeri formate (în mod inconștient) în perioada copilăriei (până la vârsta de 9 sau 10 ani). Ce ne-au învățat părinții, ca și modul în care au acționat ei (tradiție de familie), este foarte important și de cele mai multe ori, ținem cont, conștient sau inconștient de aceste lucruri. Acestea pot fi verificate prin introspecție și analiza faptelor, dar este destul de dificil de obținut un rezultat valid fără un feed-back real, din partea unei terțe persoane (specialist) care să nu fie implicată emoțional …
Intimitatea (relația de cuplu) este o sarcină pentru doi! … Sunt două stiluri de viață care ar trebui să se completeze: fiecare dintre cei doi să ajungă „să tragă la căruță” având o motivație similară: IUBIRE & RESPECT pentru persoana iubită, în egală măsură!…

Diferenta dintre coaching (îndrumare) si terapie

Preluat din:” The continuing debate: Therapy or coaching? What every coach must know!” Scris de Patrick Williams

Terapie

Coaching

Este model medical/clinic ; se bazeaza pe diagnostic psihoterapeutic/patologic

Este un model de învăţare/dezvoltare concentrându-se pe scopuri realizabile şi posibilităţi reale

Se ocupa cu disfunțiile identificate, ale unei persoane

Se ocupă cu un client sănătos care dorește o situație mai bună

Pacienții din terapie au, de obicei, dificultăți de funcționare

Clientul din coaching dorește să obțină un nivel de funcționare, mai bun

Se ocupa cu identificarea evenimentelor traumatizante din trecutul clientului

Identifică și înțelege evenimentele din trecut, ca un context pt.creerea unui viitor mai bun

Se ocupa cu trecutul si traumele unei personae, si cauta vindecarea acestora

Se ocupă, în special, cu prezentul persoanelor  şi le ajută la creerea unui plan de acţiune pentru realizarea scopului dorit

Intreaba DE CE ?

Întreabă cum și ce? Întrebându-și clientul DE CE, terapeutul se focusează pe trecutul persoanei și evită focusarea pe viitorul clientului și realizarea unui plan în viitor.

Ajuta clienții să rezolve dureri mai vechi,se focuseaza pe ameliorarea durerilor si a simptomelor prezente

Ajută clientul să-și descopere noi abilităţi şi instrumente pentru a-și construi un viitor mai bun și de succes; se concentrează pe scopuri.

Relație terapeutică (Terapeut/Client)

Parteneriat egal co-creativ (antrenorul oferă o nouă perspectivă şi își ajută clientul să-și descopere propriile răspunsuri)

Se focuseaza pe procese/sentimente

Se concentrează pe acţiuni, rezultate

Presupune că emoțiile sunt un simptom al unui comportament/atitudine greșite

Îşi asumă emoţiile ca fiind normale și  naturale (firești)

Terapeutul pune un diagnostic psihoterapeutic și oferă expertiza profesională, care poate reprezenta calea spre vindecare.

Coach-ul (antrenorul) stă alături de client (ca partener) şi îl/o ajută să-și identifice provocările, apoi ca parteneri, îl ajută să transforme provocările în victoria; încurajează responsabilitatea clientului, în a-și atinge obiectivele dorite.

Stilul terapeutului este unul răbdător, încurajator, evocativ , indirect , părintesc

Stilul de lucru în coaching acționează ca un catalizator pentru provocări, este direct, foloseste dialogul rectiliniu pt. activarea responsabilității clientului.

Procesul este deseori dureros și încet

Creşterea şi progresul sunt adesea rapide şi, de obicei, plăcute

Terapeutul folosește revelația personală

Dezvăluirile personale şi relevante făcute de  de antrenor(cu privire la client), sunt folosite ca un ajutor pentru învăţarea clientului cum să lucreze

Terapeutul poate fi responsabil pentru procesul therapeutic și pentru rezultat

Antrenorul este responsabil pentru proces, clientul este responsabil pentru rezultatele sale

„Întotdeauna am ştiut că mama şi tata m-au iubit cel mai mult” – Experienţe ale Copiilor Unici

Cercetările empirice despre evoluţia copiilor unici, comparaţi cu omologii lor cu fraţi şi surori, prezintă în general o imagine întrucâtva diferită. În loc de a fi rezultate negative, diferenţele dintre copiii unici şi copiii cu unul sau mai mulţi fraţi/surori par a varia de la nonexistente la uşor avantajoase pentru copiii unici.

Referitor atât la inteligenţă cât şi la realizări, meta-analiza lui Falbo şi Polit (1986) a peste 1000 de studii arăta cum copiii unici au avut un avantaj consecvent, susţinut empiric, faţă de omologii lor cu alte poziţii ale naşterii, mai ales comparaţi cu născuţii ulterior, crescuţi în familii medii şi mari.

Studiile despre adaptare şi dezvoltarea caracterului au arătat rezultate oarecum inconsistente şi totuşi nu păreau a pune copiii unici în dezavantaj, în comparaţie cu semenii lor cu fraţi şi surori (Claudy, 1984; Falbo & Polit, 1986; Glenn & Hoppe, 1984; Polit & Falbo, 1987; Polit, Nuttall, & Nutall, 1980; Watson & Biderman, 1989). Studiile ce comparau variabile ale sociabilităţii la copiii unici versus fraţi şi surori au produs şi ele rezultate inconsistente, însă au sugerat, prin diferenţe găsite la auto-evaluări, o provocare mai mare la sociabilitate simţită de copiii unici, decât omologii lor cu fraţi şi surori (Falbo, 1984; Falbo & Polit, 1986; Polit & Falbo, 1987). Per total, copiii unici nu se dovedesc a fi dezavantajaţi empiric.

 

Contribuţiile cele mai notabile au venit de la Psihologia Individuală, în particular de la Alfred Adler şi Rudolf Dreikurs. Pentru ei, o influenţă importantă asupra evoluţiei caracterului la copii şi dezvoltarea unui stil al vieţii era constelaţia familiei şi poziţia menţinută de copil în ea.

Poziţia copilului unic este importanta deoarece:

 

acest copil nu are vreodată experienţa detronării de către copiii născuți după el (frați sau surori);

 

– este mai puţin probabil să simtă presiunea unui competitor apropiat, cum se întâmplă cu primii născuţi, cu fraţi şi surori (Sweeny, 1989);

 

– copiii unici sunt într-o situaţie în care e mai greu de răspuns, deoarece ei se dezvoltă într-o lume populată în principal de adulţi, ale căror capacităţi sunt mult mai mari decât ale copilului (Dreikurs, 1958);

 

probabilitatea este mai mare ca un copil unic să fie răsfăţat excesiv de părinţi şi să se aştepte a fi centrul atenţiei;

 

copiii unici nu au experienţa trăitului cu fraţi şi surori, ei pot fi reţinuţi în a împărţi atenţia sau lucrurile materiale cu alţi copii. De aceea e mai probabil ca un copil unic să fie ceva mai puţin un companion al prietenilor săi (Manaster & Corsini, 1982).

Sweeny (1989) a afirmat că cele mai mari provocări pentru copilul unic erau în contextul relaţionării cu grupul lui de semeni şi că, din acest motiv, experienţele de la şcoală ar putea fi mai dificile pentru el.

 

Adlerienii indică, totuşi, că ordinea naşterii în sine nu oferă suficiente informaţii din care să se tragă concluzii (Sharf, 1996). Alte aspecte ale constelaţiei de familie şi atmosferei din familie trebuiesc considerate, pentru a înţelege influenţa pe care o are contextul familiei asupra stilului de viaţă în dezvoltare.

               Descriere experiment care a stat la baza articolului:

Autorii au făcut interviuri amănunţite cu 20 de adulţi tineri, copii unici. Analiza tematică a interviurilor a dezvăluit atât punctele forte cât şi provocările, reportate ca parte a realităţii unui copil unic. Aspectele pozitive ale statutului de copil unic au inclus:

– lipsa rivalităţii dintre fraţi şi/sau surori;

– plăcerea de a-şi petrece timpul singur(ă);

– aprecierea de a fi singurul recipient al resurselor emoţionale şi financiare ale părinţilor;

– dezvoltarea unei relaţii apropiate cu părinţii.

           Provocările au inclus:

– lipsa unui confident, frate sau soră,

– senzaţia de a fi presat a reuşi, a căuta atenţie neîmpărţită de la alţii, – Anumite dificultăţi la conectarea şi negocierea cu semenii;

– griji despre situaţii de mai târziu din viaţă,

– precum îngrijirea părinţilor şi vacuumul de după moartea părinţilor lor.

           SCOP experiment: Scopul acestui studiu a fost determinarea experienţei subiective de a fi copil unic, pentru participanţi adulţi tineri. Copilul unic a fost definit drept individul care era singurul copil în viaţă sau decedat al părinţilor săi, şi care a fost crescut de la naştere până la tânăra maturitate fără semeni de vârstă în casă. Tânărul adult a fost identificat ca fiind individul cu vârsta între 20 şi 29 de ani.

        REZULTATE și DISCUȚII : Poveştile celor 20 de tineri s-au suprapus şi s-au găsit consistenţe clare. Au ieşit la iveală patru teme, din date:

1. a nu avea relaţii cu fraţi şi surori;

2. apropierea din relaţia părinte-copil;

3. a fi un „mic adult”;

4. implicaţii pentru viitor.

În toate temele, participanţii au identificat atât avantaje cât şi provocări ale experienţelor lor ca şi copii unici.

           CONCLUZII :

         Povestirile acestor tineri copii unici par a sprijini o perspectivă adleriană. Au existat variaţii în experienţele lor, dar unele probabilităţi sau tipare au ieşit la vedere din interviuri. Copiii unici au perceput unele dintre aceleaşi dificultăţi sau provocări ale experienţele lor ca şi cele descrise de adlerieni, precum şi unele aspecte avantajoase ale poziţiei lor din familie. Poveştile au dezvăluit şi varietatea felurilor în care au răspuns la situaţiile lor. Cu siguranţă că interviurile au subestimat unicitatea fiecărui individ.

         Ca şi grup, participanţii au apreciat că nu au avut de-a face cu dinamicile fraţilor şi surorilor, cum ar fi împărtăşirea, lupta şi competiţia. Au savurat şi au avut nevoie de timp în care să fie singuri, şi unii şi-au dezvoltat strategii de joacă foarte creative, în copilărie. Pe de altă parte, majoritatea şi-au dorit un frate sau o soră, uneori. Au regretat că nu au pe cineva care să stabilească ritmul sau un confident în casă. Unii au răspuns la provocarea de a nu avea fraţi şi surori prin stabilirea de relaţii fraterne surogat.

          Participanţii au mai raportat avantaje şi provocări în contextul relaţiilor părinte-copil. Au apreciat atenţia neîmpărţită şi sprijinul financiar pe care le-au primit. Majoritatea au raportat că au fost apropiaţi de părinţi, şi unii copii unici au văzut această apropiere ca un rezultat specific al lipsei fraţilor şi surorilor. Unii participanţi au raportat o presiune de a reuşi sau a excela în viaţă. În plus, unii au vorbit despre rezultate negative de la primitul atenţiei parentale nediluate.

         Jumătate din participanţi au raportat că a se simţi şi a fi tratat ca un mic adult a provenit probabil din faptul că şi-au petrecut mult timp cu părinţii şi alţi adulţi. Pentru unii dintre ei, această experienţă a făcut conectarea cu semenii o dificultate.

         Când s-au proiectat în viitor, intervievaţii au raportat o îngrijorare referitoare la potenţiale provocări care vin din a fi copil unic. Au fost preocupaţi de cerinţele faptului de a fi singurul îngrijitor al părinţilor ce îmbătrânesc. Şi-au exprimat o părere de rău anticipativă de a-şi pierde conexiunile cu familia lor de origine, după moartea părinţilor. Unii au regretat că nu vor avea ocazia de a fi unchi sau mătuşi biologice. Mai departe, apropos de a avea copii ei înşişi, unii au simţit o presiune în a le oferi nepoţi părinţilor lor. În plus, unii şi-au făcut griji legate de capacitatea lor de a fi părinţi eficienţi pentru mai mult de un copil, pentru că nu au avut un context anterior din care să modeleze o astfel de situaţie de părinte.

         Acest studiu a implicat un eşantion de participanţi care păreau a fi corespunzători, din punctul de vedere al dezvoltării, în ceea ce priveşte educaţia şi conştiinţa de sine. Mulţi dintre cei intervievaţi au împărtăşit o conştiinţă neobişnuită a propriilor resurse şi capacităţi, ca şi a propriilor limitări. Se poate spera că această conştiinţă îi va ajuta în abilităţile lor de a pune accentul pe calităţi şi de a depăşi provocările.

AUTORI – Lisen C. Roberts şi Priscilla White Blanton

[1] Journal of Individual Psychology, No. 2, Summer 2001, Austin: University of Texas Press.

 

 

SCOPURILE GRESITE ale COPILULUI – perspectiva adleriană

      „Nu ne putem proteja copiii de viață, de aceea este important să-i pregătim pentru ea!…” Rudolf Dreikurs

În calitate de părinte, mi-am pus des întrebarea: Oare fac suficient pentru copilul meu?…Pe vremea aceea nu aveam informațiile pe care la am astăzi…Și, evident, am făcut PREA MULT, încercând să-l PROTEJEZ…Acum pot spune, că a-l proteja, facând lucruri pe care el le putea face, nu l-a ajutat. Dimpotrivă, i-a creeat o disponibilitate la vulnerabilitate și o dependență de confort, care nu-l ajută să își asume responsabilitatea propriilor decizii, acum, la debutul vârstei adulte…

Și știți care este ironia?!… Este mult mai greu să-l susțin și să-l încurajez acum, comparativ cu ceea ce puteam să fac atunci când era copil. Motivația este că acum efortul este dublu (din partea mea) :                                                                                                                               1. să reușesc sa-l determin să îmi spună adevărul, nu să-l ascundă;
2. să reușesc să-l susțin în ceea ce întreprinde singur… Cu alte cuvinte, EU, în calitate de părinte, trebuie să învăț să gândesc pozitiv, astfel să pot să descopăr ceva bun în acțiunile propriului copil, și il pot susține, cu sinceritate…

Revenind la scopul articolului – PARENTING (N.T.abilitatea de a ne educa copii), pot declara cu SINCERITATE, că este una dintre cele mai dificile meserii, pentru că :
1. nu exista reguli prefabricate, doar direcții de urmat;
2. copii sunt unici, ca și adulții ; au temperamente diferite.
Sunt mult prea multe variabile, ca să putem stabili reguli, general valabile. In al doilea rand pot spune ca nimeni nu ne învață cum să ne comportăm cu copiii noștri… De obicei aplicăm ceea ce am învățat de la proprii părinți, atunci cand eram copii (traditie de familie), la care adăugăm ceea ce învățăm de la alți părinți, filtrând însă informațiile, în conformitate cu propriul sistem de valori.
            Ca adulti, avem responsabilitatea de a intelege nevoile copiilor nostri !
În relația parentală, ca parinți, reprezentăm prima AUTORITATE cu care ei, atât de mici, se confruntă, la începutul vieții. Ca apoi, în ciclul vieții, la școală și în liceu, să se confrunte cu o dublă autoritate: cea a educatorilor (pe verticală) și a colegilor (pe orizontală). În studenție, ei se vor confrunta cu sentimentul responsabilității…pentru prima oară, având și libertatea de a alege și a lua decizii.

Toți cunoaștem importanța perioadei de formare în famile: cei 7 ani de acasă ! Atunci se pun bazele convingerilor de bază, care, uneori, ajung să ne încurce, la vârstă adultă, în stabilirea stilului vietii.
După părerea mea, și probabil nu numai a mea, stă în puterea noastră, ca parinți și primi educatori ai copiilor noștri, să facem tot ce ne stă în puterea noastră, ca să creștem copii fericiți…cum putem mai bine, fără a-i SUPRAPROTEJA !…
Și uite așa se instalează DILEMA PARENTALA: Nu știm ce să mai facem cu copiii noștri ! Suntem puși în situații delicate ( manifestari de irascibilitate și obrăznicie, ale copiilor), mai ales în public… Reacționăm, adesea, cu furie sau cu resemnare… Ii plesnim, țipăm și noi, sau le permitem să ne șantajeze, cumpăraându-le ceea ce-și doresc, deși nu merită sau, uneori, nu ne permitem…numai ca să TACĂ!… Și astfel, copilul învață că, dacă țipă, el obține ce-și dorește ! El va adopta acest comportament ori de cate ori va avea nevoie de ceva…

În relația parentală, noi reprezentăm autoritatea dublată de abilitatea de a înțelege nevoile copiilor. Responsabilitatea de a înțelege și a contura limitele, ne aparține…
Să nu uităm de modalitatea în care comunicăm cu copiii…
Avem doua posibilitati :
1. Cumunicarea unidirecțională (numai unul vorbește și celălalt ascuta) – ex. ” Eu sunt adultul și știu mai bine ce-ți trebuie !…”;
2. Comunicarea bidirecțională ( vorbesc amândoi, pe rând și ascultă fiecare) – ex. ” Știu că îți dorești acel lucru, și mi se pare normal…Pentru a-l obține este necesar să faci ceea ce ai promis (am stabilit împreuna)…”.
Este extrem de important să stabilim limite clare și copilul să știe ca a participat ( exprimându-și părerea) și el la stabilirea acestor limite.
Comportamentele indezirabile ale copiilor (ex.manifestari de furie și irascibilitate, întreruperea conversațiilor adulților, răspunsurile cu NU…lista poate continua), sunt rezultatul unor SCOPURI GRESITE, ale copilului, adoptate inconștient (fără ca acesta să poata oferi o explicație).
Să vedem, pe scurt, care ar fi acestea:
1. Dorința de a obține ATENȚIE NECUVENITĂ ; copii folosesc adesea acest comportament dat fiind faptul că au sentimentul că ei NU CONTEAZA pentru parinți ; de obicei este un semn clar al începutului unui proces de descurajare al copilului ;
2. Lupta pentru PUTERE – apare dupa ce parinții au încercat de câteva ori să forțeze copilul să nu mai ceară atenție necuvenită, fără a-i explica motivele pentru care cerea lui nu este acceptabilă ;
3. Intensificarea competitiei pentru PUTERE – conflict manifest între copii și părinți, în care unicul scop al copilului este cel de a se RĂZBUNA pe părinți, pentru că se simte exclus; singura cale, pe care simte ca o are, este cea de a-și provoca parinții, pentru a-și valida aparteneța la familie;
4. Demonstrarea INADECVARII specifică unui copil total descurajat ; un astfel de copil se află în pragul unei renunțări totale de a mai lupta pentru obținerea sentimentului că el CONTEAZA pentru parinții lui ; el simte că nu mai are nici o șansă să reușească, indiferent ce metode ar folosi ; este pragul pe care un copil îl trece, în mod inconștient, pentru a obține afecțiunea părintilor lui.
In toate cele 4 nivele enumerate, comunicarea cu copilul este inadecvata, iar copiii reacționează… Ei nu își explică motivele care i-au determinat să adopte un comportament indezirabil. Responsabilitatea revine, în totalitate, parinților. Doar ei pot actiona !
Sunt convinsă că cei mai mulți dintre părinți își doresc să facă cât mai multe pentru copiii lor…nu numai din punct de vedere MATERIAL , ci și AFECTIV!
O ultimă remacă: un copil care este CONECTAT cu părinții săi, percepe că are un loc al său, își poate dezvolta un sentiment de SIGURANȚĂ, este receptiv la nevoile altora, este sociabil (iese și își face prieteni) și, mai ales, își dezvoltă aptitudini bune de comunicare cu ceilalți copii.
Cea mai mare problemă este, nu că părinții sunt buni, ci aceea că sunt PREA BUNI !”
În concluzie : putem să ne ajutăm copii să se pregătescă pentru vârsta adultă, învățând să le cunoaștem NEVOILE și TEMPERAMENTUL.
O zi frumoasă, vă doresc !