A fi părinte – Artă și Provocare (promo-publicație)

Evidențiat

CUPRINS – EXTRASE

Cap. 1 – A fi PĂRINTE – o reală provocare

Motto: „Nu ne putem proteja copii de viață, de aceea este important să-i pregatim pentru ea!…” – Rudolf Dreikurs

Ca adulți, avem responsabilitatea de a intelege nevoile copiilor nostri ! Mă refer la nevoile afectiv-emoționale, nu la cele materiale… Din păcate, din experiența personal-profesională pot afirma că nevoile materiale primează actualmente, în stilul educațional al multor părinți. De cele mai multe ori m-am confruntat cu expresia des utilizată, de părinții cu ai căror copii am lucrat la cabinet, și anume: „M-am străduit să nu-i lipsească nimic copilului meu!”. De fiecare dată când întrebam: „La ce vă referiți când afirmați că v-ați străduit să NU îi lipsească NIMIC?” răspunsul pe care îl primeam, era legat invariabil de lucruri materiale…

După părerea mea, cred că stă în puterea noastră, ca părinți și primi educatori ai copiilor noștri, să fim mai atenți și mai receptivi la modul creativ al copiilor prin care ei încearcă să ne spună cum se simt…

Cap.2 – Dilema părinților   

Motto : „Avem curajul de a fi imperfecți!” – Rudolf Dreikurs

Și uite așa se instalează DILEMA PARENTALA: Nu știm ce să mai facem cu copiii noștri ! Suntem puși în situații delicate ( manifestări de irascibilitate și obraznicie ale copiilor), mai ales în public…și reacționăm adesea, cu furie sau cu resemnare. Îi plesnim, țipăm și noi, sau le permitem să ne șantajeze, cumpărându-le ceea ce-și doresc, deși nu merită, numai ca să TACA!… Astfel, copilul învată că dacă țipă, el obține ce-și dorește și va adopta acest comportament ori de câte ori va avea nevoie de ceva…

Cert este că fără o comunicare de tip constructiv, reprezentată de un dialog real, în care ambele părți (părinte și copil) să poată AUZI și PROCESA informația primită, rezultatul obținut este unul de tip distructiv care creează CONFLICT.

Din punctul meu de vedere, punctul de pornire în anihilarea unui conflict este cel în care reușim prin forțe proprii, sau împinși de copiii noștri care ne provoacă, să ne întrebăm:

„Cum mă simt eu ca părinte în momentul în care am senzația că sunt provocat?!”

Cap.3 – Reacții nedorite baza comportamentului nedorit al copilului

Motto : “Copiii mici nu te lasă să dormi, cei mari nu te lasa să respiri.” – proverb rusesc…   

De cele mai multe ori, presați fiind de problemele cotidiene, nu avem timp și nici interes, pentru a ne pune întrebarea: CUM MĂ SIMT, EU ca părinte, atunci când copilul ma pune într-o SITUAȚIE PROVOCATOARE ? … În exemplul de mai sus, evident, mama era iritată că fetița nu o asculta…

Să nu subestimăm niciodată capacitatea de observare a copilului ! Este modalitatea lui non-conștientă, de a învăța: prin ÎNCERCARE și EROARE. Din experiența personală, și nu numai, aș putea afirma cu tărie că cei mai buni observatori sunt copiii ! Ei observă tot ce se întâmplă în jurul lor, învață să se adapteze și cum să gestioneze mediul interior și pe cel exterior… La acest aspect aș dori să mă opresc înainte de a vă povesti câte ceva despre senzațiile pe care le experimentăm în calitate de părinți…

Cap.4 – Când copilul adoptă un comportament de a cere atenție nemeritată

Motto: „Ne îngrijorăm de ceea ce va deveni copilul nostru mâine, însa uităm de ceea ce este el azi” Stacia Tauscher

În cazul copiilor care caută ATENȚIE, noțiunea „de ajuns” nu există. Să nu vă imaginați că ei rețin și apreciază momentele în care ne captează atenția. Dimpotrivă, vor continua să facă acțiunile pe care noi, ca părinți le-am validat prin reacțiile noastre…

Cap.5 – Accentuarea conflictului –  lupta de putere

Motto: „Petrecem primele 12 luni cu copiii noștri pentru a-i învăța să mergă și să vorbească , iar urmatoarele 12 luni spunându-le să stea jos și să tacă.” – Phyllis Diller

În capitolul anterior m-am referit la stadiul incipient al unui conflict parental. Se poate ajunge în stadiul de conflict mocnit atunci când vă simțiți provocat de intensificarea tendinței copilului de a se comporta cât mai neplăcut. Cu cât mai mult se intensifică acțiunile lui, cu atât vă simțiți mai provocat și propria reacție este amplificată dacă nivelul de stress este ridicat….

Cap.6 – Accentuarea luptei de putere – RĂZBUNAREA

Motto:  „Părinții îi învață pe copii să vorbească, copiii îi învață pe părinții, să tacă.”

După cum deja știți, răzbunarea intră în categoria acțiunilor care deschid și intensifică un conflict mocnit. Este situația în care ambele părți implicate sunt deja poziționate și își dispută cu sau fără argumente „așa-zisa dreptate”. Diferența între conflictele dintre adulți și cele dintre copii și părinți, constă în faptul că părțile implicate nu se situază la același nivel de înțelegere a informației. Existența unor drepturi și obligații nu sunt corect și democratic aplicate de către părțile în cauză.

Cap.7 – RETRAGEREA – Comportament de tip evitant

Motto:  „Să taci bine e mult mai greu decît  să vorbești  bine.”

Dacă în ultimele trei capitole am discutat despre situații în care ați putut observa o dinamică relațională de tip activ între părinți și copii, în cazul retragerii avem de-a face cu pasivitatea. Prin comportamentul lui, părintele transmite inconștient copilului, lipsa speranței care generază retragerea (uneori verbalizată sub forma: „Nu mai știu cum să mă mai comport cu copilul ăsta!”), iar prin răspunsul său, copilul își manifestă neputiința în relaționare. Scopul lui este acela de a fi evitat. Această situație este gravă prin însăși estența ei: non-acțiune! Disperarea părinților și muțenia copiilor anulează orice fel de comunicare, fie ea verbală sau non-verbală…

Cap. 8 – Concluzii: Manipularea emoțională și impresionabilitatea părinților

Motto:„Abilitatea noastră de a funcționa, depinde de sentimentul nostru de apartenență” – Rudolf Dreikurs

Dacă am vorbit până acum despre comportamente greșite ale copiilor care apar ca urmare a percepției greșite a acestora cu privire la comportamentul părinților, pot afirma că în toate fazele menționate în cele 4 capitole apare acest fenomen de manipulare emoțională, la scară largă sau mai redusă, determinată fiind de sentimentele copilului/adolescentului….Pentru a ne ajuta copiii să coopereze și să fie utili în mediul familial, este necesar să le înțelegem motivele pentru care aleg să acționeze într-un fel sau într-altul…

Manipularea emoțională și impresionabilitatea părinților

Motto : „Abilitatea noastră de a funcționa, depinde de sentimentul nostru de apartenență” – Rudolf Dreikurs

De cele mai multe ori, ca adulti, picam in capcana impresionabilitatii, inconstient plasata, de catre copiii nostri. In articolele anterioare v-am povestit despre cat de fini observatori, sunt ei. OBSERVATIA si EXPERIMENTAREA sunt cele doua instrumente pe care le folosesc, pentru a invata. Care este mecanismul pe care il dezvolta inconstient? … Este unul extrem de simplu: Simt, aplica cu perseverenta (actioneaza, pana la limita la care comportamentul nostru corespunde nevoilor lor, inconstiente) si isi valideaza comportamentul. De fapt, atitudinea nostra este cea care da girul ca ei sa continue (le permite sa actioneze), in conformitate cu dorintele si nevoile lor.

Una dintre cele mai importante nevoi resimtite de copil este cea de apartenenta la familie. Nevoia de CEILALTI, transpusa percepțional de catre copil prin „AM UN LOC”, creeaza un sentiment de SIGURANTA si dezvolta aptitudinea de a comunica. Cu alte cuvinte, daca un copil simte ca are un loc in familia lui, el se simte in siguranta si CONECTAT cu membrii familiei.  In cazul cand aceasta conectare este afectata, din partea unuia dintre parinti (sau chiar a ambilor), gandul inconstient al copilului este ca el „trebuie sa fie remarcat mereu” care se transpune comportamental, in atragerea atenției, despre care am vorbit intr-unul dintre articolele anterioare. M-as opri la acest comporta-ment  gresit al copilului, pentru ca este primul și cel mai des intalnit, care odata invatat (prin validarea lui de catre parintii exasperati), devine puntea de lansare ale celorlalte: lupta de putere – care ascunde un sentiment de inadecvare (copilul incearca sa isi controleze parintii) ;  răzbunarea – care ascunde un sentiment de neglijare (copilul crede ca este nedreptatit de parinti si ranindu-i pe ceilalti arata cat este el de ranit) ; teama de eșec – care ascunde un sentiment de inferioritate (copilul renunta, nu mai incearca sa actioneze).

Revenind la IMPRESIONABILITATE si MANIPULARE, cele doua arme-atuu ale copiilor, la care apeleaza cu maiestrie si ingeniozitate, de la cele mai fragede varste, pot spune ca le-am putea identifica și contracara prin fermitatea  si consecventa acțiunilor noastre, dublate sau intreite chiar, de  rabdare si afecțiune.  Pentru explicarea afirmatiei de mai sus, voi folosi tot un exemplu:

Alin – 4 ani – In fiecare seara,  mama intampina greutati in a-l trimite la culcare. In fiecarea seara, Alin vrea sa se joace cu  masinutele,  ori vrea sa coloreze, ori isi doreste sa urmareasca desene animate. De fiecare data mama isi propune sa nu se mai lase antrenata in acest joc al puterii. Alin, in schimb, reuseste cu mare succes sa isi provoace mama prin diverse tertipuri: se roaga sa fie lasat sa-si continue activitatea, plange, bate din picior, fuge dintr-o camera in alta, se agata de mana sau piciorul mamei, pana reuseste sa o enerveze si sa cedeze nervos, tipand sau plesnind-ul. Casa se transforma intr-un adevarat camp de lupta si tatal intervine din cand in cand, punand lucrurile la punct, cu forta.

Analizand cazul de mai sus, putem remarca rezistenta si creativitatea copilului, in atingerea scopului sau: PUTEREA. Validarea puterii echivaleaza cu sentimentul de apartenenta.  Comportamentul sau,  materializeaza gandurile acestuia:  „Nu ma poti opri!” Sau „Nu ma poti obliga!” In aceasta situatie Alin, inconstient, isi invita parintii sa participe la lupta de putere, ca ulterior, prin cedarea mamei sa-si atinga scopul: validarea puterii in lupta lui cu mama. Chiar daca isi propune sa fie ferma, aceasta nu reuseste. Cum ? Prin faptul că, fara sa vrea, intră in jocul copilului. Alin isi manipuleaza mama prin perseverenta cu care ii rezista, prin ingeniozitatea cu care schimba registrul actiunilor si prin creativitate. Nu de putine ori am auzit parinti care mi se plangeau de faptul ca, uneori sunt atat de obositi, incat recurg cu mare usurinta la a face uz de forta, in lupta cu copiii. De obicei tonul ridicat si sfanta palma la fundulet, potolesc pentru o scurta perioada, insistentele micutilor, dar nu rezolva problema de fond. 

Ce se intampla de fapt? Copiii au o mare capacitate de a observa. Vad ca parintii se enerveaza si le testeaza limitele, experimentand. Sunt ca niste animalute simpatice care fac orice ca sa-si atinga scopul. Rezista si revin in aceeasi situatie, cu o consecventa demna de invidiat.

Revenind la cazul prezentat, pentru a pune capat ostilitatilor, mama impreuna cu tatal, ar putea sa ignore micile tertipuri ale lui Alin, de a le capta atentia. Daca el se joaca sau coloreaza in camera lui, ii pot spune „noapte buna”, ca apoi sa inchida lumina in camera lui si sa se retraga in dormitorul lor. Daca el se afla in livig, procedeaza la fel. Pur si simplu se pot comporta ca si cum Alin nu ar mai fi de fata. Acest comportament schiteaza, de fapt, retragerea si ignorarea unui conflict.

Consecventa si fermitatea sunt elemente de baza in lucrul cu copilul. Este suficient ca numai o singura data sa ne amuze o replica, o privire strengareasca sau plansetul miorlait al copilului, ca toata buna intentie de a fi fermi, sa se duca pe apa sambetei… Copiii simt cand si cat sa ne provoace. Pana unde pot merge si cat pot intinde coarda, doar experimentand si exasperandu-si parintii.

Sa nu uitam ca intr-o relatie parentala raportul de forte, este inegal. Parintii detin cheia transformarii inegalitatii acestui raport, intr-unul mai usor de gestionat de catre toti membrii familiei. Ei sunt cei care pot decide cand si cum pot actiona, astfel incat copiii sa aiba sentimente ca: SIGURANTA, COMPTETENTA, VALORIZARE si SPERANTA, necesare dezvoltarii emotionale,  armonioase si complete, a copiilor. In cazul in care nu identificam de la varste mici, comportamentul gresit al copilului, de a cere atentie nemeritata, la varste mai mari declansarea luptei de putere, este iminenta. De aici si pana la razbunare, nu este decat un pas… Si fara sa vrem ajungem, sa creem un sentiment de inferioritate, mascat de un complex de superioritate, la varsta adolescentei…

„Întotdeauna am ştiut că mama şi tata m-au iubit cel mai mult” – Experienţe ale Copiilor Unici

Cercetările empirice despre evoluţia copiilor unici, comparaţi cu omologii lor cu fraţi şi surori, prezintă în general o imagine întrucâtva diferită. În loc de a fi rezultate negative, diferenţele dintre copiii unici şi copiii cu unul sau mai mulţi fraţi/surori par a varia de la nonexistente la uşor avantajoase pentru copiii unici.

Referitor atât la inteligenţă cât şi la realizări, meta-analiza lui Falbo şi Polit (1986) a peste 1000 de studii arăta cum copiii unici au avut un avantaj consecvent, susţinut empiric, faţă de omologii lor cu alte poziţii ale naşterii, mai ales comparaţi cu născuţii ulterior, crescuţi în familii medii şi mari.

Studiile despre adaptare şi dezvoltarea caracterului au arătat rezultate oarecum inconsistente şi totuşi nu păreau a pune copiii unici în dezavantaj, în comparaţie cu semenii lor cu fraţi şi surori (Claudy, 1984; Falbo & Polit, 1986; Glenn & Hoppe, 1984; Polit & Falbo, 1987; Polit, Nuttall, & Nutall, 1980; Watson & Biderman, 1989). Studiile ce comparau variabile ale sociabilităţii la copiii unici versus fraţi şi surori au produs şi ele rezultate inconsistente, însă au sugerat, prin diferenţe găsite la auto-evaluări, o provocare mai mare la sociabilitate simţită de copiii unici, decât omologii lor cu fraţi şi surori (Falbo, 1984; Falbo & Polit, 1986; Polit & Falbo, 1987). Per total, copiii unici nu se dovedesc a fi dezavantajaţi empiric.

 

Contribuţiile cele mai notabile au venit de la Psihologia Individuală, în particular de la Alfred Adler şi Rudolf Dreikurs. Pentru ei, o influenţă importantă asupra evoluţiei caracterului la copii şi dezvoltarea unui stil al vieţii era constelaţia familiei şi poziţia menţinută de copil în ea.

Poziţia copilului unic este importanta deoarece:

 

acest copil nu are vreodată experienţa detronării de către copiii născuți după el (frați sau surori);

 

– este mai puţin probabil să simtă presiunea unui competitor apropiat, cum se întâmplă cu primii născuţi, cu fraţi şi surori (Sweeny, 1989);

 

– copiii unici sunt într-o situaţie în care e mai greu de răspuns, deoarece ei se dezvoltă într-o lume populată în principal de adulţi, ale căror capacităţi sunt mult mai mari decât ale copilului (Dreikurs, 1958);

 

probabilitatea este mai mare ca un copil unic să fie răsfăţat excesiv de părinţi şi să se aştepte a fi centrul atenţiei;

 

copiii unici nu au experienţa trăitului cu fraţi şi surori, ei pot fi reţinuţi în a împărţi atenţia sau lucrurile materiale cu alţi copii. De aceea e mai probabil ca un copil unic să fie ceva mai puţin un companion al prietenilor săi (Manaster & Corsini, 1982).

Sweeny (1989) a afirmat că cele mai mari provocări pentru copilul unic erau în contextul relaţionării cu grupul lui de semeni şi că, din acest motiv, experienţele de la şcoală ar putea fi mai dificile pentru el.

 

Adlerienii indică, totuşi, că ordinea naşterii în sine nu oferă suficiente informaţii din care să se tragă concluzii (Sharf, 1996). Alte aspecte ale constelaţiei de familie şi atmosferei din familie trebuiesc considerate, pentru a înţelege influenţa pe care o are contextul familiei asupra stilului de viaţă în dezvoltare.

               Descriere experiment care a stat la baza articolului:

Autorii au făcut interviuri amănunţite cu 20 de adulţi tineri, copii unici. Analiza tematică a interviurilor a dezvăluit atât punctele forte cât şi provocările, reportate ca parte a realităţii unui copil unic. Aspectele pozitive ale statutului de copil unic au inclus:

– lipsa rivalităţii dintre fraţi şi/sau surori;

– plăcerea de a-şi petrece timpul singur(ă);

– aprecierea de a fi singurul recipient al resurselor emoţionale şi financiare ale părinţilor;

– dezvoltarea unei relaţii apropiate cu părinţii.

           Provocările au inclus:

– lipsa unui confident, frate sau soră,

– senzaţia de a fi presat a reuşi, a căuta atenţie neîmpărţită de la alţii, – Anumite dificultăţi la conectarea şi negocierea cu semenii;

– griji despre situaţii de mai târziu din viaţă,

– precum îngrijirea părinţilor şi vacuumul de după moartea părinţilor lor.

           SCOP experiment: Scopul acestui studiu a fost determinarea experienţei subiective de a fi copil unic, pentru participanţi adulţi tineri. Copilul unic a fost definit drept individul care era singurul copil în viaţă sau decedat al părinţilor săi, şi care a fost crescut de la naştere până la tânăra maturitate fără semeni de vârstă în casă. Tânărul adult a fost identificat ca fiind individul cu vârsta între 20 şi 29 de ani.

        REZULTATE și DISCUȚII : Poveştile celor 20 de tineri s-au suprapus şi s-au găsit consistenţe clare. Au ieşit la iveală patru teme, din date:

1. a nu avea relaţii cu fraţi şi surori;

2. apropierea din relaţia părinte-copil;

3. a fi un „mic adult”;

4. implicaţii pentru viitor.

În toate temele, participanţii au identificat atât avantaje cât şi provocări ale experienţelor lor ca şi copii unici.

           CONCLUZII :

         Povestirile acestor tineri copii unici par a sprijini o perspectivă adleriană. Au existat variaţii în experienţele lor, dar unele probabilităţi sau tipare au ieşit la vedere din interviuri. Copiii unici au perceput unele dintre aceleaşi dificultăţi sau provocări ale experienţele lor ca şi cele descrise de adlerieni, precum şi unele aspecte avantajoase ale poziţiei lor din familie. Poveştile au dezvăluit şi varietatea felurilor în care au răspuns la situaţiile lor. Cu siguranţă că interviurile au subestimat unicitatea fiecărui individ.

         Ca şi grup, participanţii au apreciat că nu au avut de-a face cu dinamicile fraţilor şi surorilor, cum ar fi împărtăşirea, lupta şi competiţia. Au savurat şi au avut nevoie de timp în care să fie singuri, şi unii şi-au dezvoltat strategii de joacă foarte creative, în copilărie. Pe de altă parte, majoritatea şi-au dorit un frate sau o soră, uneori. Au regretat că nu au pe cineva care să stabilească ritmul sau un confident în casă. Unii au răspuns la provocarea de a nu avea fraţi şi surori prin stabilirea de relaţii fraterne surogat.

          Participanţii au mai raportat avantaje şi provocări în contextul relaţiilor părinte-copil. Au apreciat atenţia neîmpărţită şi sprijinul financiar pe care le-au primit. Majoritatea au raportat că au fost apropiaţi de părinţi, şi unii copii unici au văzut această apropiere ca un rezultat specific al lipsei fraţilor şi surorilor. Unii participanţi au raportat o presiune de a reuşi sau a excela în viaţă. În plus, unii au vorbit despre rezultate negative de la primitul atenţiei parentale nediluate.

         Jumătate din participanţi au raportat că a se simţi şi a fi tratat ca un mic adult a provenit probabil din faptul că şi-au petrecut mult timp cu părinţii şi alţi adulţi. Pentru unii dintre ei, această experienţă a făcut conectarea cu semenii o dificultate.

         Când s-au proiectat în viitor, intervievaţii au raportat o îngrijorare referitoare la potenţiale provocări care vin din a fi copil unic. Au fost preocupaţi de cerinţele faptului de a fi singurul îngrijitor al părinţilor ce îmbătrânesc. Şi-au exprimat o părere de rău anticipativă de a-şi pierde conexiunile cu familia lor de origine, după moartea părinţilor. Unii au regretat că nu vor avea ocazia de a fi unchi sau mătuşi biologice. Mai departe, apropos de a avea copii ei înşişi, unii au simţit o presiune în a le oferi nepoţi părinţilor lor. În plus, unii şi-au făcut griji legate de capacitatea lor de a fi părinţi eficienţi pentru mai mult de un copil, pentru că nu au avut un context anterior din care să modeleze o astfel de situaţie de părinte.

         Acest studiu a implicat un eşantion de participanţi care păreau a fi corespunzători, din punctul de vedere al dezvoltării, în ceea ce priveşte educaţia şi conştiinţa de sine. Mulţi dintre cei intervievaţi au împărtăşit o conştiinţă neobişnuită a propriilor resurse şi capacităţi, ca şi a propriilor limitări. Se poate spera că această conştiinţă îi va ajuta în abilităţile lor de a pune accentul pe calităţi şi de a depăşi provocările.

AUTORI – Lisen C. Roberts şi Priscilla White Blanton

[1] Journal of Individual Psychology, No. 2, Summer 2001, Austin: University of Texas Press.

 

 

SCOPURILE GRESITE ale COPILULUI – perspectiva adleriană

      „Nu ne putem proteja copiii de viață, de aceea este important să-i pregătim pentru ea!…” Rudolf Dreikurs

În calitate de părinte, mi-am pus des întrebarea: Oare fac suficient pentru copilul meu?…Pe vremea aceea nu aveam informațiile pe care la am astăzi…Și, evident, am făcut PREA MULT, încercând să-l PROTEJEZ…Acum pot spune, că a-l proteja, facând lucruri pe care el le putea face, nu l-a ajutat. Dimpotrivă, i-a creeat o disponibilitate la vulnerabilitate și o dependență de confort, care nu-l ajută să își asume responsabilitatea propriilor decizii, acum, la debutul vârstei adulte…

Și știți care este ironia?!… Este mult mai greu să-l susțin și să-l încurajez acum, comparativ cu ceea ce puteam să fac atunci când era copil. Motivația este că acum efortul este dublu (din partea mea) :                                                                                                                               1. să reușesc sa-l determin să îmi spună adevărul, nu să-l ascundă;
2. să reușesc să-l susțin în ceea ce întreprinde singur… Cu alte cuvinte, EU, în calitate de părinte, trebuie să învăț să gândesc pozitiv, astfel să pot să descopăr ceva bun în acțiunile propriului copil, și il pot susține, cu sinceritate…

Revenind la scopul articolului – PARENTING (N.T.abilitatea de a ne educa copii), pot declara cu SINCERITATE, că este una dintre cele mai dificile meserii, pentru că :
1. nu exista reguli prefabricate, doar direcții de urmat;
2. copii sunt unici, ca și adulții ; au temperamente diferite.
Sunt mult prea multe variabile, ca să putem stabili reguli, general valabile. In al doilea rand pot spune ca nimeni nu ne învață cum să ne comportăm cu copiii noștri… De obicei aplicăm ceea ce am învățat de la proprii părinți, atunci cand eram copii (traditie de familie), la care adăugăm ceea ce învățăm de la alți părinți, filtrând însă informațiile, în conformitate cu propriul sistem de valori.
            Ca adulti, avem responsabilitatea de a intelege nevoile copiilor nostri !
În relația parentală, ca parinți, reprezentăm prima AUTORITATE cu care ei, atât de mici, se confruntă, la începutul vieții. Ca apoi, în ciclul vieții, la școală și în liceu, să se confrunte cu o dublă autoritate: cea a educatorilor (pe verticală) și a colegilor (pe orizontală). În studenție, ei se vor confrunta cu sentimentul responsabilității…pentru prima oară, având și libertatea de a alege și a lua decizii.

Toți cunoaștem importanța perioadei de formare în famile: cei 7 ani de acasă ! Atunci se pun bazele convingerilor de bază, care, uneori, ajung să ne încurce, la vârstă adultă, în stabilirea stilului vietii.
După părerea mea, și probabil nu numai a mea, stă în puterea noastră, ca parinți și primi educatori ai copiilor noștri, să facem tot ce ne stă în puterea noastră, ca să creștem copii fericiți…cum putem mai bine, fără a-i SUPRAPROTEJA !…
Și uite așa se instalează DILEMA PARENTALA: Nu știm ce să mai facem cu copiii noștri ! Suntem puși în situații delicate ( manifestari de irascibilitate și obrăznicie, ale copiilor), mai ales în public… Reacționăm, adesea, cu furie sau cu resemnare… Ii plesnim, țipăm și noi, sau le permitem să ne șantajeze, cumpăraându-le ceea ce-și doresc, deși nu merită sau, uneori, nu ne permitem…numai ca să TACĂ!… Și astfel, copilul învață că, dacă țipă, el obține ce-și dorește ! El va adopta acest comportament ori de cate ori va avea nevoie de ceva…

În relația parentală, noi reprezentăm autoritatea dublată de abilitatea de a înțelege nevoile copiilor. Responsabilitatea de a înțelege și a contura limitele, ne aparține…
Să nu uităm de modalitatea în care comunicăm cu copiii…
Avem doua posibilitati :
1. Cumunicarea unidirecțională (numai unul vorbește și celălalt ascuta) – ex. ” Eu sunt adultul și știu mai bine ce-ți trebuie !…”;
2. Comunicarea bidirecțională ( vorbesc amândoi, pe rând și ascultă fiecare) – ex. ” Știu că îți dorești acel lucru, și mi se pare normal…Pentru a-l obține este necesar să faci ceea ce ai promis (am stabilit împreuna)…”.
Este extrem de important să stabilim limite clare și copilul să știe ca a participat ( exprimându-și părerea) și el la stabilirea acestor limite.
Comportamentele indezirabile ale copiilor (ex.manifestari de furie și irascibilitate, întreruperea conversațiilor adulților, răspunsurile cu NU…lista poate continua), sunt rezultatul unor SCOPURI GRESITE, ale copilului, adoptate inconștient (fără ca acesta să poata oferi o explicație).
Să vedem, pe scurt, care ar fi acestea:
1. Dorința de a obține ATENȚIE NECUVENITĂ ; copii folosesc adesea acest comportament dat fiind faptul că au sentimentul că ei NU CONTEAZA pentru parinți ; de obicei este un semn clar al începutului unui proces de descurajare al copilului ;
2. Lupta pentru PUTERE – apare dupa ce parinții au încercat de câteva ori să forțeze copilul să nu mai ceară atenție necuvenită, fără a-i explica motivele pentru care cerea lui nu este acceptabilă ;
3. Intensificarea competitiei pentru PUTERE – conflict manifest între copii și părinți, în care unicul scop al copilului este cel de a se RĂZBUNA pe părinți, pentru că se simte exclus; singura cale, pe care simte ca o are, este cea de a-și provoca parinții, pentru a-și valida aparteneța la familie;
4. Demonstrarea INADECVARII specifică unui copil total descurajat ; un astfel de copil se află în pragul unei renunțări totale de a mai lupta pentru obținerea sentimentului că el CONTEAZA pentru parinții lui ; el simte că nu mai are nici o șansă să reușească, indiferent ce metode ar folosi ; este pragul pe care un copil îl trece, în mod inconștient, pentru a obține afecțiunea părintilor lui.
In toate cele 4 nivele enumerate, comunicarea cu copilul este inadecvata, iar copiii reacționează… Ei nu își explică motivele care i-au determinat să adopte un comportament indezirabil. Responsabilitatea revine, în totalitate, parinților. Doar ei pot actiona !
Sunt convinsă că cei mai mulți dintre părinți își doresc să facă cât mai multe pentru copiii lor…nu numai din punct de vedere MATERIAL , ci și AFECTIV!
O ultimă remacă: un copil care este CONECTAT cu părinții săi, percepe că are un loc al său, își poate dezvolta un sentiment de SIGURANȚĂ, este receptiv la nevoile altora, este sociabil (iese și își face prieteni) și, mai ales, își dezvoltă aptitudini bune de comunicare cu ceilalți copii.
Cea mai mare problemă este, nu că părinții sunt buni, ci aceea că sunt PREA BUNI !”
În concluzie : putem să ne ajutăm copii să se pregătescă pentru vârsta adultă, învățând să le cunoaștem NEVOILE și TEMPERAMENTUL.
O zi frumoasă, vă doresc !